Viata noastra se schimba odata cu venirea pe lume a copilului sau a copiilor nostri. Ei nu vin la noi cu instructiuni de utilizare, iar noi nu avem o scoala pe care s-o absolvim si sa devenim ulterior parinti atotstiutori, de aceea a fi parinte este cea mai mare provocare din viata noastra. Si cea mai mare responsabilitate. Pentru ca atunci nu e vorba numai despre noi, ci despre ceea ce am creat – copilul nostru.

Sunt multe de spus despre trairile, experientele si responsabilitatile pe care le ai de-a lungul unor ani ca parinte. Mai ales ca noi, ca parinti, ne ratacim deseori si nu mai stim cine suntem, ce vrem pentru noi insine, ce ne face fericiti, cat credem in noi si in fortele noastre. La urma urmei, copiii reprezinta oglinda noastra.

Anii trec, cu experiente inedite, felurite si vine momentul cand copiii au crescut si isi vor lua zborul. Atunci vine intrebarea: “Ce fac ei fara noi?” Sau, mai corect: “Ce ne facem noi fara ei?”

Eu insami, acum cateva luni, eram cam ingrozita de ideea ca unica mea fiica va pleca in toamna la facultate, in alt oras, si ma gandeam in sinea mea cam dramatic la asta: “Aoleu, ce ma fac eu cand va pleca ea, ca acum vorbim, ne amuzam, ne impartasim trairile, experientele, radem etc.” Pe vorbe spuneam ca e ok, copiii isi vad de viata lor, noi, parintii la fel, incercand sa-i ajutam, sa-i sustinem in continuare. Cumva, in totii anii am investit in ea, sa cunoasca, sa fie pregatita sa-si urmeze calea pe care singura sa o aleaga, si cand spun “am investit” inseamna ca am petrecut timp de calitate cu ea prin joc, discutii, carti, iesit in oras la expozitii, muzee, filme, spectacole, targuri de carte, la pizza, la cofetarie, in parc, am platit cursuri de limba engleza pana a ajuns la un nivel superior Cambridge si am testat activitati felurite sa descopere ce-i place, am fost in vacante in care am avut experiente culturale, gastronomice, geografice etc.  Mereu am spus (si inca o fac) ca “am pregatit copilul pentru drumul vietii si nu drumul pentru copil”. Si cu toate acestea, in sinea mea imi era cam greu sa accept ‘despartirea’, desi imi spuneam si mie ce le spuneam altora: “e normal”, “e firesc”, “orice pasare isi ia zborul din cuib”, “fiecare din noi am plecat” etc. Totusi, inima-mi era stransa si teama imi dadea tarcoale. Urma sa fie greu. Si pentru ea, si pentru noi doi. Pentru ca a fost invatata sa munceasca, sa se pregateasca din greu. Asta e alta poveste, pentru ca si eu si ea am fost invatate de tatal meu ca “trebuie sa ne luptam din greu sa supravietuim, sa reusim ceva”, “viata e grea, trebuie sa ne zbatem sa-i facem fata”, “viata e o lupta” etc. Si chiar a fost pana cand ceva din interior mi-a spus ca trebuie sa spun STOP! Era timpul sa schimb ceva ca sa prosper, sa ma dezvolt, sa fac ceva cu cunostintele mele, cu experientele mele ca altfel ma scufund. Tot acum incepusem sa-mi pun intrebari existentiale, cu privire la cine sunt si de ce nu ma pot bucura de ceea ce am, de ceea ce fac, de ce nu prosper in timp ce altii o fac chiar daca nu sunt neaparat mai inteligenti ca mine. Pe acest fond, au aparut persoanele si contextele potrivite care au facut acel clic! pentru schimbare si am decis ca ar fi extraordinar pentru mine sa ma dezvolt personal. Dar despre aceasta tema, intr-un articol viitor.

Pe scurt, a venit momentul (re)descoperirii de sine, de constientizari, de determinare a unor ganduri/convingeri limitative si modul cum acestea ma tin blocata. Am citit, am urmarit emisiuni si am urmat cursuri la Academia de Coaching. Asa am inceput sa inteleg mai bine niste mecanisme ale gandirii, ale creierului uman, niste comportamente, niste frici, de ce apar si cum isi produc efectul daca le permit. Am inteles, in contextual dat, printre altele,  ca nu e cazul sa ma simt “abandonata”, ca nu mai am pe cine rasfata, ca nu mai sunt importanta sau inutila daca copilul nu mai e langa mine, ca voi ramane cu un “gol”, adica eu si sotul meu vom suferi de sindromul “cuibului gol”.

Nici vorba de asa ceva, dimpotriva! Sunt atat de multe lucruri de facut cu noi insine si pentru noi insine, iar fiica mea doar pleaca, asta nu inseamna ca incetez sa o iubesc sau sa ma iubeasca, sa o sprijin la nevoie fara sa fiu invaziva sau inoportuna.

(va urma)

Zamfir Adriana on Email
Adriana Zamfir
Daca doriti sa lucram impreuna, ma puteti contacta:

Date de contact: adriana.zamfir@academiadecoaching.ro sau +40722338411 (Romania)

Adriana Zamfir

Zamfir Adriana

Daca doriti sa lucram impreuna, ma puteti contacta: Date de contact: adriana.zamfir@academiadecoaching.ro sau +40722338411 (Romania)